Personal sunt un nimeni





   Mănânc și plâng, râd și beau, apă, alcool, ceai, fac sex, îmi fac prieteni, iubiți, copii și citesc o carte, mă alint și te respect, observ și te mint, mă împiedic și mă sting. Mă aprind și desprind. Calculez, mă uit la filme, fac fotografii, îmi imaginez.
 Aș spune că sunt minte, sunt suflet, sunt spirit, sunt corp. Sunt cine cred eu că sunt. Sunt o ființă cu o minte complexă și un corp care are potențial. Sunt emoție. Dar acum, pentru că îmi dau seama de asta, sunt nimeni. O ființă care face toate aceste lucruri într-un loc în care mulți oameni fac atâtea lucruri, ocup vreo 10 centimetri de la litera A la L și iau decizii care mă fac să apăs această tastatură. Alerg de la magazin acasă, de la lucru la lucru, de la mine la tine. Ai spune sunt un om obișnuit. Mă gândesc la tine acum, mă gândesc la toată lumea care se gândește la toată lumea. Mă stresez și sunt fericită că exist. Sunt fericită că pot să mă gândesc la mine, că știu lucruri despre mine. Sunt fericită  inclusiv că sunt nimeni. O grămadă de celule adunate într-o ordine a naturii care se amestecă într-o ordine a universului. O grămadă de celule care nu fac decât să fie. Fie că am un scop pe care îl urmăresc cu disperare, fie că sunt o pleavă a societății, sau că sunt fără un picior sau nefericită. Toate acestea nu contează într-o lume atât de mare tocmai pentru că nimeni și nimic nu a spus vreodată, care sa nu fie combătut, care este scopul meu sau al nostru, al oamenilor și a tot ce există. Totul se mișcă și mă mișcă și pe mine. Mă mișcă o mașină care claxonează să mă dau din fața ei pentru că sunt prea absorbită de aceasta idee care seamănă cu un cerc într-un cerc în alt cerc până când revenim în mijlocul aceluiași cerc de unde am început.


Sunt în cerc și gelozie


  Când mă gândesc la mine mă gândesc la un cerc iar eu sunt în mijlocul lui. Pătrund atât de mult în interior și dau de mai multe straturi, pătrund de mai multe ori până când revin din nou la suprafață. În același cerc, în același mijloc. Ideea e că avem o problemă, vreau de atât de multe ori să pătrund în cerc și în final să ajung la suprafață pentru că încerc să văd dacă ceva este schimbat. Rezultatul este mereu același.
Eu privindu-mi viața în general, gândurile, acțiunile , analizându-le într-un mod extrem. Punând punctul pe i, luând-o de la capăt.
 La fel și atunci când sunt geloasă. Îmi privesc prietenul, o privesc pe tipă, analizez gesturi, apoi mă privesc pe mine ajung la suprafață ca și cum era să mă înec într-o băltuță. De multe ori îmi dau seama din prima că dacă mă ridic în picioare o să văd că apa din baltă e până la genunchi. Atunci sunt eu fața în față cu mine și îmi pun câteva întrebări de evaluare. Andreea ai vreun motiv real? Dacă da , care este? Dacă nu, de ce? Și mă duc direct într-o gaură a sinelui care îmi taie respirația și spun cu voce tare: hei, câine fricos! Ți-e frică de ce? Că îl pierzi? Sau poate că te pierzi? Îmi dau seama cu îmi este frică să mă iubesc pe mine prin el. Apoi orgoliu se alătură drumului anevoios de a trece mai departe și îmi dau subliminale inocente despre cum nu ar trebuie să aflu o realitate pe care nu sunt gata să o accept. Dar la final ii spun acestei parți din mine, Andreea geloasa, cum nu e vorba numai despre câtă încredere poți să ai în tine sau cât de mult te poți iubi pe tine. Este vorba despre cum nu știu să fiu singură, care bineînțeles le include și pe celelalte două. Cumva am pornit de la suprafață, de acolo de unde eram am încercat să pasez subtil responsabilitatea pe altcineva(prietenul meu), ceea ce m-a făcut să mă adâncesc ca să aflu ca tot eu sunt când revin. Acum mă întreb dacă defapt acest cerc există tocmai ca să aflu lucruri despre mine.




Încerc să accept


În încercarea de a accepta cumva că nu îmi vei raspunde niciodată iţi scriu lucrurile pe care nu ti le-am zis dar pe care sunt sigura ca le ştiai ca stiu.

De ce nu îmi mai poţi raspunde?
 Pentru ca tu Gabriel Pal ești mort. Ai murit in data de 1 octombrie la 10:30, într-o maşină.  Matei pune pariu că ai râs înainte să te urci în afurisita de maşină și te-a durut în cur dacă ai sau nu centura pusă. În nici un caz nu se se discută aici că nu te-ai gândit la consecinţe pentru că tu ai fost cel mai matur om pe care l-am cunoscut, dar se discută despre cum ai ales conştient că dacă cumva exista posibilitatea să mori, nu va fi o problemă pentru tine. Asta este un motiv pentru care doare atât de mult."Oamenii se nasc singuri și mor singuri", spuneai.

Un alt motiv pentru care mă doare moartea ta este pentru ca erai frumos. Oricine poate spune ca te-a iubit de la primul contact aşa cum și eu am făcut-o pentru că oricine se simţea in jurul tau comod cu el însuşi și ascultat. În doar doua zile de când te cunoscusem ţi-am cerut să ne mutam împreună.

De ce mă simt vinovată iraţional?
Pentru că atunci când în autobuz ţi-a căzut afurisită de gumă de mestecat pe jos ar fi trebuit să nu o ridic și să nu iţi răspund la întrebări despre ce carte citeam și să nu vorbim tot drumul ca să aflu că nu vei avea îndeajuns de mulți bani să faci masterul și apoi să mă simt atât de bine că te-am convins să îl faci ca apoi să vrei acuma câteva zile să îi mai vezi pe prietenii tăi, ca apoi să vii din nou in Cluj. Dacă nu ai fi făcut masterul mă gândesc că nu ar fi fost nici un motiv pentru care sa sărbătoreşti cu prietenii tăi. Îmi trec fugitiv aceste gânduri, de aceea devine și mai dureros.

De ce îmi este dor de tine?
Pentru ca eşti tu. E la fel daca m-aş întreba de ce te-am iubit? Tot pentru ca eşti tu.
În sine mea am aşteptat toată vara să te revăd și din nou voiam să mai aştept un an ca să locuim împreună. Ar fi însemnat să reunit toată familia de data asta.

De ce nu am trecut de etapa de negare?
Cred că tu, eşti in mintea mea, iar moartea e doar un proces al vieţii cu care eu încerc să mă împac. Înţeleg doar că corpul tau este mort iar tu încă trăieşti.

De ce tu eşti liber?
Pentru că nu ai lăsat nimic nerezolvat în urma ta. I-ai învăţat pe majoritatea oamenilor să nu devină dependenţi de prezenta ta. Ţi-ai învăţat părinţii cu faptul că eşti plecat, m-ai învăţat pe mine sa fiu ok, singură cu tine, ai dat tuturor doar discuţii gratis, fară condiţionări. Matei spune că nu prea ţi-a plăcut lumea asta ș
i de accea erai atât de împăcat cu moartea, aveai genul acela de atitudine pe care îl au bătrânii care stiu că nu mai au mult timp.

De ce am impresia greşită că nu a fost un accident?
Pentru că te bucurai de fiecare zi ca şi cum ar fi fost ultima, indiferent că una era mai bună sau mai puţin bună.





Identitate sau confuzie/ din perspectiva anxietății


   irationalul
Nu mai ai metafore, nu stii să te exprimi, nu știi să scrii
Nu mai ştii multe despre tine, ci doar că exişti, te numeşti
Nu mai citeşti, nu mai priveşti oamenii,  nu mai cânţi singură
Nu ţi-ai înnoit conduita andreea, nici nu ţi-ai îmbunătăţit papucii, nu ai rămas cu aceeaşi freză
Nu eşti, dar exişti
  pozitivismul absurd/penibil
Dar simţi şi spui şi le vezi ca şi cum ar fi în faţa ochilor tăi, inclusiv a celorlalţi
Vrei să fii frumoasă
Vrei să iubeşti mai mult decât să fi iubită
Vrei să te cauţi în continuare, în exterior, desigur
Vrei să te schimbi în ceva mai bun şi zici că azi eşti cea mai bună versiunea a ta
Apoi îţi bagi pula în ea de versiune şi iar te lupţi
Vrei dar nu e de ajuns fără să faci
  căutarea
Cine eşti tu Andreea?
Ştii cine eşti, ştii că eşti tu, dar nu tu, tu
Ci tu prin ochii celorlalți
Nu ştiu dacă eşti un rezultat sau tu şi rezultatul, adică mediul şi genetica
Sau poate o egoistă înnăscută, crezând că eşti o galaxie, vreun praf stelar, ceva, altceva
Sau poate vreo fiinţă sexuală, care își face partea în această lume
Ori doar baza unei piramide iar în vârf să fie ceva mai mare decât tine
  priceperea
Oricine ai fi, oricum, eşti valoros/valoroasă

Tu cine ai fost înainte să te naști?

    Vara îmi place să îmi leg bretelele maieurilor încă o data, să le fac un nod așa fel încât să nu îmi mai cadă de pe umeri și să umblu prin casa pe jumătate goală. Dar mai ales îmi place să îmi fac limonadă și să mă uit la documentare despre spațiu și apoi să adorm și să visez acest spațiu. Mai joc și triburile din când în când, iar visele mele sunt despre cum colonizez satele în spațiul cosmic ale oamenilor care m-au dezamăgit. Strategia mea este să le iau resursele pana când or să de-a un nou început vieții lor pe o altă planetă decât cea pe care i-am găsit inițial. Curios este cum în vis acești oameni și armatele lor nu sunt nevoiți să își adapteze nevoile la planetele noi și nici planetele la nevoile lor. Este pur și simplu. Adevarul e că nu poți muri. În joc e ca și cum devii copil de câte ori cineva încearcă sa te omoare, doar că ții minte tot ce ți s-a întâmplat în timp ce deveneai adult.  Așa e în joc, dar când mă uit la desene animate moartea devine ceva de care numai tu pari să te bucuri, iar ceilalți, de obicei, învață o lecție sau tu revii la viață, cam pe la aceeași vârstă  pe unde ai rămas când ai murit.
   Nicăieri, niciodată nu am văzut ceva care să arate cum erai sau cum este înainte să te naști. M-am întrebat pe mine cum eram înainte sa ma nasc; am făcut apel la memoria mea încercând să îmi aduc aminte ceva dinainte. Înafară de o senzație ciudată de moleșeală și furnicături în corp, nu am simțit nimic altceva, asta doar dacă ar fi să mă rezum la ceva afectiv, căci m-am concentrat numai pe asta. Cu siguranță mai pot fi și alte metode pe care eu nu le știu, iar căcatul ala de horoscop care îți spune de unde i-a venit lui mă-ta ovarul potrivit ca sa ieși tu, pare a fi la mare distantă, e ca și cum numeri toate firele de iarbă de pe o pășune mare, iar pășunea asta e universul, care e mâncat de o vacă.
    Ca un rezultat la ceea ce m-am întrebat mai devreme: dacă nu țin minte nimic dinainte să mă nasc, atunci probabil nu o să mă țin minte nici când voi muri și că tot ce există este acum. Va fi nimic, nici nu voi ști că am murit așa cum nu știam că mă voi naște. Ceea ce este destul de liniștitor. Chiar dacă e doar o concluzie, o presupunere, vreau să cred mai mult în aceasta, ca fiind raiul, decât să cred că moartea poate fi orice sau orice îmi pot imagina, care de obicei e un neant în care plutesc și sunt conștientă de faptul că am murit, acesta ar putea fi iadul.
 Voi continua să beau limonadă liniștită și să visez colonii în spațiu cosmic, să îmi leg nodurile la maieuri, să suport ''relele lumii'' și să fiu fericită, căci tot ce am acum este perfect prin simplu fapt ca există.

Agățat de cuvinte

 Cu cât ești mai cărunt cu atât ești mai matur, mai curajos în a fi tu, ori ești convins că este așa cum ar trebui să fie? Acesta poate fi normalul tău?
 Dacă spun despre tine că ești curvă, că ești prost, că nu poți să te ridici, oare spun despre tine și că ești sensibil, că spui lucrurilor pe nume, că iți pasă prea mult de părerea mea? Îmi dau seama că nu ești pur și simplu o curva, doar devii pe parcurs datorită acelora care iți șoptesc prin urechile altora, la fiecare colț că ești, apoi să fii prost și sa nu te mai poți ridica vin și ele mai târziu. Totuși curvă e un cuvânt iar supra-eul tău e la pământ.

Am totul si nimic



 Există mereu întrebarea de ce. Am ajuns aici, acum în imaginile sacadate pe care le am în minte ca și respirația ce pare a urmări secundele, fără să-mi dau seama.
 Îmi place să mă răcoresc dar și să mă adun, cu sensuri, cu multe lumini colorate pe față. Ş-apoi să fiu în întuneric, în ignoranță. Deși pare a fi mister e defapt opusul, defapt e vorba de cât de multă atenție pot să obțin. De asta tip, de asta plâng, de asta ma plâng, de asta nu îmi place tricoul tău. Par a fi în două lumi. Sunt doar eu și eu. Ceea ce cred și ceea ce nu. Ori ceea ce simt şi ceea ce nu vreau să simt. A fi sau a nu fi. Individual sunt, cred și simt. Personal am o părere generală despre viață care pare a fi sfârșitul credinței mele. Aici se termină, pentru mine, dar ție îți recomand infinitul(de obicei se întâmplă în conversații). Atât am, dar îţi dau mai  mult.
   De fiecare dată când aprind o țigară corpul îmi plutește. Niciodată nu mă întreb de ce, pentru că îmi place. Momentul când gândurile cad și ele în întuneric fiind conștientă că pot să nu mă mai întorc. Încep să devin doar un contur. Nu simt căldură, nu mă simt deloc. Tot ce contează este că este.
  Ajung la filtru și pornesc la drum. Cum se poate să am toate răspunsurile și să nu știu nimic. Am spus că mă pornesc și în continuare aflu răspunsuri și nu știu nimic. Ce-i în spate , ce-i în fata?Cad iar în ignoranță(un mod de a apărare a eului care se luptă cu moralitate)
    Fără control, degetele mi se adună toate între buze cu semnul de întrebare impregnat deja. Oare să…?Parcă-i frica la orizont.


Ce imi spun eu mie-26 martie



      
Nu am nevoie de un mentor pentru ceea ce știe el , ci pentru siguranța de sine pe care o emană. Am nevoie de un mentor ca să mă asculte nu să îmi dea sfaturi, iar unul bun o să mă asculte știind că trebuie să mă învețe să mă ascult pe mine însămi, iar atunci când el și-a terminat treaba, îmi voi da seama că sunt singurul meu mentor, căci orice sistem e bun, indiferent dacă mai ieși în afara lui.
Greșelile fac parte din sistem.   
Îmi dau seama și că privesc mereu timpul de foarte aproape.  Ziua de mâine, după câteva luni, după ani de zile, când viaţa în sine există și peste un miliard de ani, sau ar putea. Şi pentru că o privesc într-atât de aproape fac lucruri atât de mici, care contează doar pentru zilele pe care le am în vedere. Cam atât cat voi trai. De aceea nu contează ce fac, atât timp cat fac și doar dacă e pentru mine.
Ce îmi spun eu mie? 
 În nici un caz nu descopăr adevărul ci mă eliberez de el. Îl știu, inconștient, probabil îl și aplic la fel de inconștient, am control atât de puțin asupra acestui sistem: întreg psihicul.
Îmi spun că pentru a-mi dezvolta psihicul am nevoie să uit tot ce știu despre mine și despre ce se află în jur ca să pot vedea în afara lui și a mea.
SĂ UIT DE RUTINĂ, caci cu siguranță nu e la fel dacă mă pun și cu capul în jos.
Îmi spun că singura revelație care există este doar să văd. Restul se schimba de la sine.


Masca versus eu



Câțiva pui de leu urmărindu-mă, mai știu și ca în viitor mama lor ii va urmări și va ajunge la mine, ceva tragic va fi.
Ceva simt ca trebuie sa salvez, un lucru care are valoare pentru ca eu ii dau o anumita valoare.
Acestea sunt secvente care îmi trec prin minte fără sa ma întreb ce îmi trece prin minte. Probabil ar fi fost deja în partea inconștientului dacă nu ma apucam sa scriu la întâmplare. Visele de dimineața sunt în același fel. Ceva trebuie salvat, eu am grija unui lucru ce nu trebuie pierdut. Pana nu e prea târziu, încep sa scriu ceva, orice, de teama sa nu îmi pierd aceasta nevoie. Poate nevoie de împlinire atunci când un articol e postat. Sau poate nevoie de împlinire atunci când toate gândurile mele în stare pura reușesc sa fie scrise.  De obicei masca reușește sa le ascundă atât de bine încât le uit. Uit de autenticitatea lor. Ce este masca?Nu as putea sa dau o definiție clara, dar pot o asemănare, asa cum majoritatea definițiilor se dau prin sinonime. Masca este scutul. Acesta ma face sa devin neutra și sa nu ma plâng de ceea ce nu îmi place. De ce ? Necesitatea, nevoie, iluzia ca e nevoie sa trăiești fugind după trai. Mai mult, mai mult, ceva mai bun, ceva mai potrivit, cate mai am de făcut.
Se spune ca nu ar trebuie sa îmi povestesc visele caci îmi dezvălui cele mai intime dorințe inconștiente, pentru cine știe sa le citească:de exemplu atunci când visez ca alerg înseamnă griji, anxietate profunda sau emotivitate. Probabil ca abia aștept sa fiu citita..

Oare tu poți?

   Dacă cineva lasă urme pe tine atunci când te atinge înseamnă ca doar tu le vezi, pentru că tu ești cel îndrăgostit. Nu știu ce înseamnă să fii îndrăgostit căci mă afund în emoții atât de tare încât nu mai pot reveni la suprafață. Dar doar pentru un moment, nu trag aer în piept, uit de locul în care ma aflu și vad decât ceea e îmi imaginez eu, o balta de sânge. Glumesc, văd doar ceea ce este, ce a fost înainte să mă îndrăgostesc, el sau ea e o altă persoană care are propriile emoții, căruia îi aparțin și le vede exact ca și mine:doar el. De unde știu dacă ceea ce simte celalalt nu ajunge sau de unde știu că celalalt are cumva mai mult de oferit și dacă are de ce as fi fricoasă să pierd ceea nu îmi aparține de la început? Dacă mama mea nu împarte iubirea ci o multiplică pentru mine și fratele meu, înseamnă că și partenerul meu poate să o facă pentru încă cineva ca mine?

Pe 8 ianuarie

Când nu se mai rezuma la o pagina întreagă de cuvinte așezate frumos, ci la trăiri, iar atunci când trăiesc scriu din ce în ce mai puțin.
Pe 8 ianuarie este foarte mult soare afara și înăuntrul camerei.

Lucruri de spus

Nu cu toți ducem viața pe care o vrem, dar cu toți trecem prin vânt. Da, poți considera vântul ca fiind un obstacol. Câteodată, seara, când mănânc mai multă ciocolată sunt foarte conștientă de vânt și de cum ciocolata se prelinge pe gâtul meu, apoi ajunge în stomac și simt o durere mică, ca și cum ea arde înăuntrul meu. Când îmi este frig, dau vina pe vânt, e singurul care se strecoară printre firișoarele mele de par. Îmi împleticesc brațele ca ,căldura lor să se transfere unu de la altul și continui să scriu aici, despre orice simt, oricare gând cules din memorii, despre gâzulițele de pe ecran. E ca și cum ai avea un partener cu care comunici printr-un joc al sincerități numai că partenerul e ego-ul meu care întreabă ''Mă lași sau nu dezgolit?Scrie despre vânt, scrie despre ciocolată, scrie despre tine și despre cum ai atât de multe de spus, scrie despre acel club de dezbateri , scrie despre gândurile prietenilor tăi sau despre cum devii obsedată să le redai echilibrul, scrie despre sinceritatea care te face să trăiești momentul, despre cum doar în felul ăsta viața e o provocare, despre cum cuvintele nu se întrepătrund cu emoțiile''. Atât de mult, aș putea arăta măsura cu două degete, uite, cam atât.
Cine este viața? Dacă simți vântul și ciocolata, conștiința ta ce are de spus în privința asta?

Plăți-5 decembrie

Poți plăti un preț mai mare pe un alt preț, ca atunci când ți se pare că te urmăresc necazurile dar, tu ești doar prea sătul să mai plătești, așa că iți vei da de ales: pui preț pe orice, și plătești totul, sau pe nimic. Dacă rămâi îndatorat? Așa cum am spus, doar dacă pui preț.
Jucăm și trișăm, asta-i înțelegerea. Uneori e nevoie de cineva nevrotic să iți aducă aminte că viața nu-i serioasă și că trebuie să te întorci în timp, prin ani '50, când președintele Truman spunea că ''trebuie să reduci costurile traiului''. Oare tu ce ai face? Ai economisi, te-ai îndatora, ai fura, ai câștiga mai mult...oricare din ele te-ar duce la momentul în care o să cazi lat. Bang! Și atunci ai vrea să trăiești mai mult, cel puțin să fi dansat ca un psihopat la petrecerile cu colegii și șeful tău.

Mulțimi-25 noiembrie

De obicei mă aflu pe stradă, printre oamenii cu fețe neutre când vreau să scriu două versuri pe stâlpi și ferestre. Să scriu un semn, ceva, că ei sunt poetici sau că contemplează la un dor, al oricărui om, ca ar trebui sa își exprimă emoția de a fi singuri în mulțime. Cred că problema este nevoia de afiliere care te face să fii același personaj, atunci când pur și simplu mergi ''persoana cu față neutră''.
Ceva mă împinge să scriu acum într-un mod deprimant și dezamăgitor. Toți, să nu uităm de politicieni, sunt de căcat. Nu doar eu dau o importanță mai mare jumătății goale de pahar, în cealaltă e alcoolul slab, deci totul dacă eu vreau, este trist. Și mai trist e să analizez paharul când aș putea să umplu și cealaltă jumătate, cu ceva mai tare.

Mulțimi-25 noiembrie


 O anume bucată de carne cu legături spirituale mi-a transmis ca totul este așa cum trebuie. Dar oare toți?Lumea întreagă este așa cum trebuie, toate legăturile bolnăvicioase pe care le creăm, toată risipa de resurse, toate țările care își apără cetățenii, toate demersurile împotriva naturii. Totuși eu am o problemă iar asta nu o pune nimeni sub un semn de întrebare, se dezbate decât în grupuri, și nu se risipește nimic. Eu sau noi, cine are o problemă?Ca să ne înțelegem:eu niciodată nu vărs alcoolul pe jumătate de pahar, însă noi,amândoi, da. Dacă ar trebui sa facem schimbări la nivel global, de ce nu începem cu fiecare din noi, și cum?Ceea ce știm pana acum e ca noi putem fi mai mult prin informare. Care este sistemul care permite o informare individuală corectă la nivel global?


Build a community

      If your daughter asks you for 100 bucks for some new boots she had seen in a shop, would you have her do the dishes for a week, a month, or some in other words have her do some work in order to earn those 100 bucks? You're most likely not going to do that. The highest probability is that you would simply hand her the money and let her have the boots she wants, simply because she is family.  
      Well, what is stopping us from creating just a bit larger communities and do the same for each and other member? I'm not talking about tens of thousands or thousands members. I'm talking about maybe 100, or even less, a couple dozen members. This would still be better than anything we (humans) acomplished so far. And I'm not talking about a handful of people supporting all the others, that would be just unfare, but that is one extreme case. The extreme case shouldn't prevent us from helping each other freely. And when I say freely I mean "give" a helping hand instead of borrow one. 
      In today's society, so many things can be obtained with money that most of times helping others will be possible with some money. If you can directly help another (aka. give him the food he needs over giving him money to buy food) that's great, but sometimes you can't. If you're gonna help some friend (and you should have plenty) with money, consider giving him instead of borrowing. The key to building a sustainable comunity would be to aquire the ability to fullfill all our needs, that includes but not only: water, energy, food, medical care and the infrastructure for advancement. 
     So basicaly, all you would need to build the infrastructure for a sustainable comunity is enough arable (workable) land to provide food for about 100 humans over the year (replace 100 by your desired community size), a source of clean water (or means to aquire it without the use of money; for example if you live by the seaside you can get clean water by boiling and recovering sea water), an energy distribution system (solar energy is the most versatile source, but there are countless clean energy sources which you can harness, depending on your geolocation..and add a bit of electrical infrastructure to the source of your choice) and a couple of people who got the skills to heal others (I recommend farmacists over medics, but a mix of the two is the best). If you build a small neighbourhood containing all these, congratulations, you just escaped the money subdueing system. 
[Consider researching: 
    Wallipini(underground greenhouse)--http://www.the-meal.net/graph/manuel_walipina_benson.pdf
    Medical stuff, you should research on your own. Contact me at yo8smb@gmail.com for related chat. I have a friend researching farmacy related stuffs so I might get valuable links and resources from him if one should be interested.
<-- span="">

Exercițiu de filozofie -

 Retrospecția acțiunilor mele sunt calculate în timp ce prietenii îmi vorbesc despre acțiuni, tot ale mele. Aproape de melancolie dar fără sinonimul trist și dacă nu e trist atunci poate ca nu merge acel filmuleț cu mine plângându-mă sau vorbind sec, la fel ca un scriitor în fața spectatorilor "Da, sunt un rahat". Care o fi mecanismul prin care scriitorul ajunge să spună asta? Căci e o surpriză, nu pot anticipa vorbele lui și nici să le reproduc pentru că nu-i de ajuns să le spun. Oricum, acel filmuleț tot nu merge, după cum îmi imaginez eu, adică după cum mi s-a imprimat în cap tiparul unui scurtmetraj, adică doar cele pe care le-am văzut cel mai des, retrospecția e mereu plină de poveste și cântec iar a mea e obiectiva și seacă.
 Totul a decurs natural și ''asa cum ar trebui''. Această manifestare a limbajului mă obligă să văd concluzia, finalul, morala, locația, stația, perspectiva ta, faptul că fiecare acțiune a mea își are locul și justificarea pentru că avantajele și dezavantajele nu există, decât în cazul în care calculez și trăiesc calculând. Poate m-am prins o dată că număr pavelele sau drumul cel mai scurt spre casa, sigur m-am prins numărându-mi restul banilor, calculând orele.
'' Pentru că'', combinația de cuvinte se potrivește chiar și numărătorilor (persoane care numără, care socotesc, care calculează ceva, orice), se formează un cerc și ajung la locul și justificare în cazul lor pentru că număratul e ceva natural numărătorilor deci orice aș fi eu sau tu, în mod natural voi face sau vei face ceva în mod natural, firesc.
Scriitorii își calculează distanta ideilor după ce le-au transpus pe hârtie, calculează cuvinte, sau poate toți introvertiții o fac, iar scriitorii sunt un rezultat al lor. Introvertiți calculează cauza și efectul, dar nu mai mult decât spațiul dintre ele, spațiul fiind gol, o calitate a lor de a afla ce este ceea ce nimeni nu se întreabă. Cine sunt curioșii?Oameni de știință puși în vârful piramidei.
 Scriitorii privesc conștienți, variabilele sunt multe iar retrospectiva lor e imediată, analiza și intuiția îi ajută să ajungă la un rezultat mai repede decât un om de știință.
  Retrospectiva mea e imediată dar îngreunată de mecanismele de descifrare sau de punere într-o anumită ordine a amintirilor oprindu-mă la adevăr și verificabilitate, pentru că ceea ce vreau să pun într-o ordine are condiția de a fi verificat. Adevărul este minciună. Oricât de mult aș încerca să privesc că totul e așa cum trebuie ajung la ideea că cumva, pe undeva, am mințit, iar ceea ce cred eu că este adevărat defapt este o minciună.
Pe de altă parte limbajul nu îmi permite să analizez de la cap la coadă într-un timp scurt adevărul presupus de mine.

Sensurile lui Jacob-30 septembrie

 Soarele mă privește la 7 dimineața. Jacob fumează o țigară privind și el soarele. Construiește raționamente, apoi o introspecție a propriilor raționamente. Citise cu o seară înainte despre pupilele dilatate, cum ele se dilată la orice fel de excitare. Au efectul de a face persoana de sex opus mai atrăgătoare și chiar dacă e noapte și e natural să imiți pisicile, ne creăm impresia că celălalt e excitat din pricina noastră. O eroare a mecanismelor noastre fizice.
 Jacob se gândește de ce psihicului i se spune psihic dacă face parte din fizic, ideile nu fac parte din lumea fizică?De ce limbajul trebuie să departajeze cele două lumi dacă ele se află întotdeauna în comuniune așa cum niciodată nu se întâmplă doar să gândești sau doar să simți, le faci pe ambele (poate una mai mult decât alta)
 Din toate construcțiile mentale pe care le-a făcut Jacob la 7 dimineața una din ele l-a mulțumit și i-a încheiat dimineața '' eu creez sensurile'' ceea ce înseamnă că totul poate avea un sens dacă el o dă acelui ''orice''. Sensul lui Jacob există pentru că el există.

Jacob-4 Septembrie

Ultima foiță făcută în parc. A lins-o cu salivă și a aprins-o cu chipul senin și mulțumit pentru mine. Parea că nu mai făcuse asta pentru cineva. Sigur, au fost câțiva oameni, de care trebuia să ne ferim, dar amuzamentul a crescut pe seama lor. Deghizările au fost și mai amuzante. Jacob începu să vorbească mult, cum făcea de obicei. Pe măsura ce vorbea, eu ma adânceam în liniște. Observând-mă, își lungi privirea către mine:
- Știu la ce te gândești.
În preajma lui mă simt matura, faptul ca el este filozoful, dar și extrovertitul, mă face pe mine să îmi doresc să fiu cumva opusul. Introvertita de mine! Nu i-am răspuns, pentru că amândoi știam adevărul. Mi-am luat piciorul în mâini și l-am așezat peste celălalt ca și când i-am arătat tot ce era de înțeles. Jacob, tu ești liber! Jacob izbăvește-mă! Asa cum mi-am pus piciorul peste celalalt, el mi l-a așezat la loc și le-a despărțit cât să încapă intre ele. Cu țigara între buze și ochii ațintiți spre mine îmi spune:
- Tot ce trebuie să faci este să iți pierzi echilibrul.

În salbaticie-22iulie

Lista de verificare psihologie, cam la fel de aproape de lista cumpărăturilor de urgență.
Sunt iar eu, după examen și memorie blocată în termeni specifici, îmi revin ideile de odinioară''into the wild'' Am revenit în București de parcă aș veni în sălbăticie, toxica dar liniștitoare. Fiecare fața anonimă fuge oriunde găsește liniște, toți fug de parcă s-ar feri de ploaie. Fiecare fața anonimă are povestea ei, iar eu mă gândesc la ele, în felul în care să le reproduc altora, mai mult altuia cu o poveste la fel de diferită, dar nu anonimă. Probabil nu m-aș întreba dacă nu ar fi atât de multi: de ce fug toți dacă nu se găsesc pe ei?
 Am crezut ca Palatul Parlamentului o să îmi ofere mai multă agitație ca oriunde, în schimb am găsit un loc de acasă unde puteam să stau întinsă pe iarba fără nici o privire nedumerită, parcul Izvor. Echilibru total. Auzeam mașinile, îi auzeam pe folkiști cu chitările, îi auzeam pe copii și pe toți căinii dresați să tragă scheibord-ul. Mă auzeam și pe mine, foarte puțin ceea ce ma bucurat în sfârșit pentru că singură aglomerație pe care o găseam se afla doar în capul meu când era liniște.

Identitate sau confuzie-5 iulie

E un vis transpirat al dimineții,
Același subiect, dar diferit de săptămâni.
Se face după-amiază, cu nori de ploaie și eu de-a lungul mării.
Mă trezesc în vis, pe nisipul lipicios apoi mă ridic cu găurele pe pielea goală.
Sunt culoarea și substanța experientei individuale, dar mereu înainte să fac asta mă izbesc.
Tații iubiților mă întreabă: Andreea, un' te afli?
Alerg, alerg în case diferite, oameni la fel,
Alerg privind toate fețele gemene, sunt nu-ul oamenilor,
Alerg cu bicicleta, devin transpirația dureroasă a oamenilor.
Sunt slabă, mă oprește vântul, dar sar ștrengară peste crăpăturile pământului.
Sunt gurile căscate ale oamenilor,
Ma ciupesc în vis, și nu știu unde sunt.
Alice e în țara de origine "închis într-o cutie de ciocolată".
Mă întâlnesc cu doru pe o stâncă a acelei plaje, filmată dintr-un colț de unde mi se vede părul fluturându-se.
Privesc valurile de parcă în fața mea e un geam și-s o melancolică puturoasă.
Sunt profitoarea de cuvinte a oamenilor.
Iubitul se așează lângă mine, îngenuncheat pe pat, îmi cuprinde fața cu palmele calde, le prelungește încet pe gât și roșu pe umeri.
Sunt perversitatea lui Miley Cyrus,
Nu știu unde sunt, dar știu cine sunt:
Sunt Fight Club-ul lui Chuck Palahniuk.
Sunt interiorul lăsat în urma pașilor pe nisip,
Ma trezesc în fundal de darkjazz, la fel cum am adormit.
Sunt visul lui Alice, urmată de realitatea care-i mai mult decât un vis.

Noi toți-20 iunie


  Nu știu dacă niciodată înseamna defapt acum și nici cum aș putea face din zi noapte(doar dacă închid ochii)e un joc de-a cuvintele care mă controlează. Da, cuvintele mă controlează mai mult decât le controlez eu pe ele, căci le spun apoi le gândesc. Multe mă controlează pentru că mă las controlată.
 Cred că totul este rațional, începând de la câte operații pot face într-un moment oarecare până mă duc spre nicăieri, așa cum tu te duci și pare că ne întâlnim întâmplător pe acolo. Ai înțeles, nu?Domn' filozof m-a învățat că nimic nu-i întâmplător. Cred că ajungi la perspectiva asta doar dacă faci legături, cum că lumea pornește de undeva, tu te pornești dimineața de acasă ca apoi șoferul troleului să se pornească de acasă o dată cu tine dar să o facă pentru tine, un profesor să se trezească o data cu tine ca voi doi să vă întâlniți, doamna de la covrigărie să se trezească o dată cu tine ca să iți cumperi tu un covrig, un om oarecare să se trezească în aceeași dimineață cu tine și să va întâlniți pe o stradă unde te salvează de o mașină care putea să te calce. Un om oarecare nu este un om oarecare, chiar dacă suntem multi oameni și facem lucruri diferite, toți se nasc cu același potențial, toți înseamnă întreaga lume.
 Nu e ciudat că noi toți putem fi ce vrem dar alegem ca mai mult din jumătate din viața noastră să facem lucruri pentru ceilalți și chiar și așa noi toți, mai mult din jumătate din noi nu suntem pe deplin împliniți?



Însăși viața-7 Iunie

      14:30
 Mă găsesc pe mine în mijlocul de nicăieri, uitându-mă noaptea la cer. Într-un fel știu că-i albastru chiar și noaptea, iar ziua știu ca e negru și stelele sunt încă acolo asa cum sunt idealurile mele. Sunt precum cerul. Le văd indiferent de zi sau noapte , tristă sau bucuroasă, eu sau alt personaj.
Îmi imaginez finalul, viitorul, sfârșitul sau de oriunde vrei să privești. Este același. Pe mine în mijlocul de nicăieri conștientizând că am tot ce îmi doresc și privind în urmă, văzând că nu există întrebarea și răspunsul la ce scop am eu. Ca și cum mi-aș pune problema dacă exist. Important e că am un ou, nu de ce am un ou.
 Fac parte din ''viață''. Aceasta este pasiunea mea. Ma cufund în ea până dispar în însăși viața....acesta este idealul meu.
Dar acum ce?Încă gândesc și încă îmi pun problema, respectiv întrebarea: câte fețe are un ou?Și oricum nu pot înțelege ce magii face găina de îi iese un pui din ou.Găina e vrăjitoare.
 Mă gândesc la copilăria mea, cum știam cumva, de undeva din nori alegeam răspunsuri la întrebări complicate. Cumva ele erau aranjate pe categorii, dar nu le recunoșteam. Tot ce știam e că puteam selecta, pur și simplu, un răspuns cu condiția să îl fi ales pe cel potrivit, altfel el revenea la loc, ca într-un joc pe telefon. Știam că pot și că trebuie doar să vreau. Și tu o știai( o știi), din curiozitatea de a te căuta pe tine, într-un mod inconștient .
 Suntem atât de simpli. Acum, oameni mari, fumam, dar suntem atât de simpli, ne îmbrăcam cool, dar suntem atât de simpli, avem arme și suntem foarte simpli. Haosul este foarte complex, dar noi suntem atât de simpli.