Tu cine ai fost înainte să te naști?

    Vara îmi place să îmi leg bretelele maieurilor încă o data, să le fac un nod așa fel încât să nu îmi mai cadă de pe umeri și să umblu prin casa pe jumătate goală. Dar mai ales îmi place să îmi fac limonadă și să mă uit la documentare despre spațiu și apoi să adorm și să visez acest spațiu. Mai joc și triburile din când în când, iar visele mele sunt despre cum colonizez satele în spațiul cosmic ale oamenilor care m-au dezamăgit. Strategia mea este să le iau resursele pana când or să de-a un nou început vieții lor pe o altă planetă decât cea pe care i-am găsit inițial. Curios este cum în vis acești oameni și armatele lor nu sunt nevoiți să își adapteze nevoile la planetele noi și nici planetele la nevoile lor. Este pur și simplu. Adevarul e că nu poți muri. În joc e ca și cum devii copil de câte ori cineva încearcă sa te omoare, doar că ții minte tot ce ți s-a întâmplat în timp ce deveneai adult.  Așa e în joc, dar când mă uit la desene animate moartea devine ceva de care numai tu pari să te bucuri, iar ceilalți, de obicei, învață o lecție sau tu revii la viață, cam pe la aceeași vârstă  pe unde ai rămas când ai murit.
   Nicăieri, niciodată nu am văzut ceva care să arate cum erai sau cum este înainte să te naști. M-am întrebat pe mine cum eram înainte sa ma nasc; am făcut apel la memoria mea încercând să îmi aduc aminte ceva dinainte. Înafară de o senzație ciudată de moleșeală și furnicături în corp, nu am simțit nimic altceva, asta doar dacă ar fi să mă rezum la ceva afectiv, căci m-am concentrat numai pe asta. Cu siguranță mai pot fi și alte metode pe care eu nu le știu, iar căcatul ala de horoscop care îți spune de unde i-a venit lui mă-ta ovarul potrivit ca sa ieși tu, pare a fi la mare distantă, e ca și cum numeri toate firele de iarbă de pe o pășune mare, iar pășunea asta e universul, care e mâncat de o vacă.
    Ca un rezultat la ceea ce m-am întrebat mai devreme: dacă nu țin minte nimic dinainte să mă nasc, atunci probabil nu o să mă țin minte nici când voi muri și că tot ce există este acum. Va fi nimic, nici nu voi ști că am murit așa cum nu știam că mă voi naște. Ceea ce este destul de liniștitor. Chiar dacă e doar o concluzie, o presupunere, vreau să cred mai mult în aceasta, ca fiind raiul, decât să cred că moartea poate fi orice sau orice îmi pot imagina, care de obicei e un neant în care plutesc și sunt conștientă de faptul că am murit, acesta ar putea fi iadul.
 Voi continua să beau limonadă liniștită și să visez colonii în spațiu cosmic, să îmi leg nodurile la maieuri, să suport ''relele lumii'' și să fiu fericită, căci tot ce am acum este perfect prin simplu fapt ca există.

Agățat de cuvinte

 Cu cât ești mai cărunt cu atât ești mai matur, mai curajos în a fi tu, ori ești convins că este așa cum ar trebui să fie? Acesta poate fi normalul tău?
 Dacă spun despre tine că ești curvă, că ești prost, că nu poți să te ridici, oare spun despre tine și că ești sensibil, că spui lucrurilor pe nume, că iți pasă prea mult de părerea mea? Îmi dau seama că nu ești pur și simplu o curva, doar devii pe parcurs datorită acelora care iți șoptesc prin urechile altora, la fiecare colț că ești, apoi să fii prost și sa nu te mai poți ridica vin și ele mai târziu. Totuși curvă e un cuvânt iar supra-eul tău e la pământ.

Am totul si nimic



 Există mereu întrebarea de ce. Am ajuns aici, acum în imaginile sacadate pe care le am în minte ca și respirația ce pare a urmări secundele, fără să-mi dau seama.
 Îmi place să mă răcoresc dar și să mă adun, cu sensuri, cu multe lumini colorate pe față. Ş-apoi să fiu în întuneric, în ignoranță. Deși pare a fi mister e defapt opusul, defapt e vorba de cât de multă atenție pot să obțin. De asta tip, de asta plâng, de asta ma plâng, de asta nu îmi place tricoul tău. Par a fi în două lumi. Sunt doar eu și eu. Ceea ce cred și ceea ce nu. Ori ceea ce simt şi ceea ce nu vreau să simt. A fi sau a nu fi. Individual sunt, cred și simt. Personal am o părere generală despre viață care pare a fi sfârșitul credinței mele. Aici se termină, pentru mine, dar ție îți recomand infinitul(de obicei se întâmplă în conversații). Atât am, dar îţi dau mai  mult.
   De fiecare dată când aprind o țigară corpul îmi plutește. Niciodată nu mă întreb de ce, pentru că îmi place. Momentul când gândurile cad și ele în întuneric fiind conștientă că pot să nu mă mai întorc. Încep să devin doar un contur. Nu simt căldură, nu mă simt deloc. Tot ce contează este că este.
  Ajung la filtru și pornesc la drum. Cum se poate să am toate răspunsurile și să nu știu nimic. Am spus că mă pornesc și în continuare aflu răspunsuri și nu știu nimic. Ce-i în spate , ce-i în fata?Cad iar în ignoranță(un mod de a apărare a eului care se luptă cu moralitate)
    Fără control, degetele mi se adună toate între buze cu semnul de întrebare impregnat deja. Oare să…?Parcă-i frica la orizont.


Ce imi spun eu mie-26 martie



      
Nu am nevoie de un mentor pentru ceea ce știe el , ci pentru siguranța de sine pe care o emană. Am nevoie de un mentor ca să mă asculte nu să îmi dea sfaturi, iar unul bun o să mă asculte știind că trebuie să mă învețe să mă ascult pe mine însămi, iar atunci când el și-a terminat treaba, îmi voi da seama că sunt singurul meu mentor, căci orice sistem e bun, indiferent dacă mai ieși în afara lui.
Greșelile fac parte din sistem.   
Îmi dau seama și că privesc mereu timpul de foarte aproape.  Ziua de mâine, după câteva luni, după ani de zile, când viaţa în sine există și peste un miliard de ani, sau ar putea. Şi pentru că o privesc într-atât de aproape fac lucruri atât de mici, care contează doar pentru zilele pe care le am în vedere. Cam atât cat voi trai. De aceea nu contează ce fac, atât timp cat fac și doar dacă e pentru mine.
Ce îmi spun eu mie? 
 În nici un caz nu descopăr adevărul ci mă eliberez de el. Îl știu, inconștient, probabil îl și aplic la fel de inconștient, am control atât de puțin asupra acestui sistem: întreg psihicul.
Îmi spun că pentru a-mi dezvolta psihicul am nevoie să uit tot ce știu despre mine și despre ce se află în jur ca să pot vedea în afara lui și a mea.
SĂ UIT DE RUTINĂ, caci cu siguranță nu e la fel dacă mă pun și cu capul în jos.
Îmi spun că singura revelație care există este doar să văd. Restul se schimba de la sine.


Masca versus eu



Câțiva pui de leu urmărindu-mă, mai știu și ca în viitor mama lor ii va urmări și va ajunge la mine, ceva tragic va fi.
Ceva simt ca trebuie sa salvez, un lucru care are valoare pentru ca eu ii dau o anumita valoare.
Acestea sunt secvente care îmi trec prin minte fără sa ma întreb ce îmi trece prin minte. Probabil ar fi fost deja în partea inconștientului dacă nu ma apucam sa scriu la întâmplare. Visele de dimineața sunt în același fel. Ceva trebuie salvat, eu am grija unui lucru ce nu trebuie pierdut. Pana nu e prea târziu, încep sa scriu ceva, orice, de teama sa nu îmi pierd aceasta nevoie. Poate nevoie de împlinire atunci când un articol e postat. Sau poate nevoie de împlinire atunci când toate gândurile mele în stare pura reușesc sa fie scrise.  De obicei masca reușește sa le ascundă atât de bine încât le uit. Uit de autenticitatea lor. Ce este masca?Nu as putea sa dau o definiție clara, dar pot o asemănare, asa cum majoritatea definițiilor se dau prin sinonime. Masca este scutul. Acesta ma face sa devin neutra și sa nu ma plâng de ceea ce nu îmi place. De ce ? Necesitatea, nevoie, iluzia ca e nevoie sa trăiești fugind după trai. Mai mult, mai mult, ceva mai bun, ceva mai potrivit, cate mai am de făcut.
Se spune ca nu ar trebuie sa îmi povestesc visele caci îmi dezvălui cele mai intime dorințe inconștiente, pentru cine știe sa le citească:de exemplu atunci când visez ca alerg înseamnă griji, anxietate profunda sau emotivitate. Probabil ca abia aștept sa fiu citita..

Oare tu poți?

   Dacă cineva lasă urme pe tine atunci când te atinge înseamnă ca doar tu le vezi, pentru că tu ești cel îndrăgostit. Nu știu ce înseamnă să fii îndrăgostit căci mă afund în emoții atât de tare încât nu mai pot reveni la suprafață. Dar doar pentru un moment, nu trag aer în piept, uit de locul în care ma aflu și vad decât ceea e îmi imaginez eu, o balta de sânge. Glumesc, văd doar ceea ce este, ce a fost înainte să mă îndrăgostesc, el sau ea e o altă persoană care are propriile emoții, căruia îi aparțin și le vede exact ca și mine:doar el. De unde știu dacă ceea ce simte celalalt nu ajunge sau de unde știu că celalalt are cumva mai mult de oferit și dacă are de ce as fi fricoasă să pierd ceea nu îmi aparține de la început? Dacă mama mea nu împarte iubirea ci o multiplică pentru mine și fratele meu, înseamnă că și partenerul meu poate să o facă pentru încă cineva ca mine?

Pe 8 ianuarie

Când nu se mai rezuma la o pagina întreagă de cuvinte așezate frumos, ci la trăiri, iar atunci când trăiesc scriu din ce în ce mai puțin.
Pe 8 ianuarie este foarte mult soare afara și înăuntrul camerei.