Tu cine ai fost înainte să te naști?

    Vara îmi place să îmi leg bretelele maieurilor încă o data, să le fac un nod așa fel încât să nu îmi mai cadă de pe umeri și să umblu prin casa pe jumătate goală. Dar mai ales îmi place să îmi fac limonadă și să mă uit la documentare despre spațiu și apoi să adorm și să visez acest spațiu. Mai joc și triburile din când în când, iar visele mele sunt despre cum colonizez satele în spațiul cosmic ale oamenilor care m-au dezamăgit. Strategia mea este să le iau resursele pana când or să de-a un nou început vieții lor pe o altă planetă decât cea pe care i-am găsit inițial. Curios este cum în vis acești oameni și armatele lor nu sunt nevoiți să își adapteze nevoile la planetele noi și nici planetele la nevoile lor. Este pur și simplu. Adevarul e că nu poți muri. În joc e ca și cum devii copil de câte ori cineva încearcă sa te omoare, doar că ții minte tot ce ți s-a întâmplat în timp ce deveneai adult.  Așa e în joc, dar când mă uit la desene animate moartea devine ceva de care numai tu pari să te bucuri, iar ceilalți, de obicei, învață o lecție sau tu revii la viață, cam pe la aceeași vârstă  pe unde ai rămas când ai murit.
   Nicăieri, niciodată nu am văzut ceva care să arate cum erai sau cum este înainte să te naști. M-am întrebat pe mine cum eram înainte sa ma nasc; am făcut apel la memoria mea încercând să îmi aduc aminte ceva dinainte. Înafară de o senzație ciudată de moleșeală și furnicături în corp, nu am simțit nimic altceva, asta doar dacă ar fi să mă rezum la ceva afectiv, căci m-am concentrat numai pe asta. Cu siguranță mai pot fi și alte metode pe care eu nu le știu, iar căcatul ala de horoscop care îți spune de unde i-a venit lui mă-ta ovarul potrivit ca sa ieși tu, pare a fi la mare distantă, e ca și cum numeri toate firele de iarbă de pe o pășune mare, iar pășunea asta e universul, care e mâncat de o vacă.
    Ca un rezultat la ceea ce m-am întrebat mai devreme: dacă nu țin minte nimic dinainte să mă nasc, atunci probabil nu o să mă țin minte nici când voi muri și că tot ce există este acum. Va fi nimic, nici nu voi ști că am murit așa cum nu știam că mă voi naște. Ceea ce este destul de liniștitor. Chiar dacă e doar o concluzie, o presupunere, vreau să cred mai mult în aceasta, ca fiind raiul, decât să cred că moartea poate fi orice sau orice îmi pot imagina, care de obicei e un neant în care plutesc și sunt conștientă de faptul că am murit, acesta ar putea fi iadul.
 Voi continua să beau limonadă liniștită și să visez colonii în spațiu cosmic, să îmi leg nodurile la maieuri, să suport ''relele lumii'' și să fiu fericită, căci tot ce am acum este perfect prin simplu fapt ca există.