Personal sunt un nimeni





   Mănânc și plâng, râd și beau, apă, alcool, ceai, fac sex, îmi fac prieteni, iubiți, copii și citesc o carte, mă alint și te respect, observ și te mint, mă împiedic și mă sting. Mă aprind și desprind. Calculez, mă uit la filme, fac fotografii, îmi imaginez.
 Aș spune că sunt minte, sunt suflet, sunt spirit, sunt corp. Sunt cine cred eu că sunt. Sunt o ființă cu o minte complexă și un corp care are potențial. Sunt emoție. Dar acum, pentru că îmi dau seama de asta, sunt nimeni. O ființă care face toate aceste lucruri într-un loc în care mulți oameni fac atâtea lucruri, ocup vreo 10 centimetri de la litera A la L și iau decizii care mă fac să apăs această tastatură. Alerg de la magazin acasă, de la lucru la lucru, de la mine la tine. Ai spune sunt un om obișnuit. Mă gândesc la tine acum, mă gândesc la toată lumea care se gândește la toată lumea. Mă stresez și sunt fericită că exist. Sunt fericită că pot să mă gândesc la mine, că știu lucruri despre mine. Sunt fericită  inclusiv că sunt nimeni. O grămadă de celule adunate într-o ordine a naturii care se amestecă într-o ordine a universului. O grămadă de celule care nu fac decât să fie. Fie că am un scop pe care îl urmăresc cu disperare, fie că sunt o pleavă a societății, sau că sunt fără un picior sau nefericită. Toate acestea nu contează într-o lume atât de mare tocmai pentru că nimeni și nimic nu a spus vreodată, care sa nu fie combătut, care este scopul meu sau al nostru, al oamenilor și a tot ce există. Totul se mișcă și mă mișcă și pe mine. Mă mișcă o mașină care claxonează să mă dau din fața ei pentru că sunt prea absorbită de aceasta idee care seamănă cu un cerc într-un cerc în alt cerc până când revenim în mijlocul aceluiași cerc de unde am început.


Sunt în cerc și gelozie


  Când mă gândesc la mine mă gândesc la un cerc iar eu sunt în mijlocul lui. Pătrund atât de mult în interior și dau de mai multe straturi, pătrund de mai multe ori până când revin din nou la suprafață. În același cerc, în același mijloc. Ideea e că avem o problemă, vreau de atât de multe ori să pătrund în cerc și în final să ajung la suprafață pentru că încerc să văd dacă ceva este schimbat. Rezultatul este mereu același.
Eu privindu-mi viața în general, gândurile, acțiunile , analizându-le într-un mod extrem. Punând punctul pe i, luând-o de la capăt.
 La fel și atunci când sunt geloasă. Îmi privesc prietenul, o privesc pe tipă, analizez gesturi, apoi mă privesc pe mine ajung la suprafață ca și cum era să mă înec într-o băltuță. De multe ori îmi dau seama din prima că dacă mă ridic în picioare o să văd că apa din baltă e până la genunchi. Atunci sunt eu fața în față cu mine și îmi pun câteva întrebări de evaluare. Andreea ai vreun motiv real? Dacă da , care este? Dacă nu, de ce? Și mă duc direct într-o gaură a sinelui care îmi taie respirația și spun cu voce tare: hei, câine fricos! Ți-e frică de ce? Că îl pierzi? Sau poate că te pierzi? Îmi dau seama cu îmi este frică să mă iubesc pe mine prin el. Apoi orgoliu se alătură drumului anevoios de a trece mai departe și îmi dau subliminale inocente despre cum nu ar trebuie să aflu o realitate pe care nu sunt gata să o accept. Dar la final ii spun acestei parți din mine, Andreea geloasa, cum nu e vorba numai despre câtă încredere poți să ai în tine sau cât de mult te poți iubi pe tine. Este vorba despre cum nu știu să fiu singură, care bineînțeles le include și pe celelalte două. Cumva am pornit de la suprafață, de acolo de unde eram am încercat să pasez subtil responsabilitatea pe altcineva(prietenul meu), ceea ce m-a făcut să mă adâncesc ca să aflu ca tot eu sunt când revin. Acum mă întreb dacă defapt acest cerc există tocmai ca să aflu lucruri despre mine.